M-am căsătorit cu pacienta mea aflată pe moarte, deși știam că mai avea doar trei zile de trăit

schimbă pentru totdeauna felul în care un om privește lumea.

Căsnicia mea cu Alicia durase două zile.

Două zile în care purtasem o cravată în locul stetoscopului, două zile în care o fată de optsprezece ani zâmbise sub un voal improvizat și două zile în care înțelesesem că dragostea nu poate fi redusă la timpul pe care îl avem la dispoziție.

Dar darul ei adevărat nu fusese cheia, medalionul sau scrisoarea.

Fusese curajul de a merge mai departe.

Și, mai ales, înțelegerea faptului că atunci când cineva pleacă dintre noi, bunătatea lui nu trebuie să dispară odată cu el.

Poate continua prin oamenii pe care i-a atins, prin gesturile pe care le-a inspirat și prin viețile pe care le-a schimbat.

În drum spre casă, telefonul a vibrat.

Era un mesaj de la Sofia, una dintre primele studente care primiseră bursă.

„Domnule doctor Lucas, astăzi am luat primul meu examen important