M-am îmbrăcat ca un om al străzii și am intrat în propriul restaurant ca să văd cum îi tratează angajații mei

exact ca în ziua în care îl instalasem.

Am zâmbit.

Primul client a fost un bărbat în vârstă, care a comandat cafea și pâine prăjită. Apoi au intrat două femei care obișnuiau să vină în fiecare joi. La prânz, restaurantul era aproape pe jumătate plin.

Dar momentul pe care îl așteptam a venit puțin după ora două.

Ușa s-a deschis, iar doamna Whitmore a intrat încet, sprijinindu-se în baston.

Amber a observat-o prima.

— Doamnă Whitmore!

Femeia a zâmbit.

— Bună, draga mea.

Amber a condus-o la masa ei obișnuită, lângă fereastră.

M-am apropiat.

— Bine ați revenit la Rosie’s.

Doamna Whitmore a privit în jur. Ochii i s-au oprit asupra fotografiei mamei mele și a plăcuței de dedesubt.

— Acum seamănă din nou cu restaurantul ei, a șoptit.

Am simțit că mi se umezes­c ochii.

— Sper să aveți dreptate.

— Nu trebuie să speri, Frank. Trebuie să ai grijă să rămână așa.

Am încuviințat.

—