Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

mă facă să nu vă iubesc.

Au trecut anii, iar copiii au crescut. Andrei era serios și responsabil, mereu atent la frații lui. David avea un talent extraordinar pentru matematică. Maria iubea cărțile și visa să devină medic. Sofia desena peste tot, inclusiv pe pereții bucătăriei. Iar Daniel, cel mai liniștit dintre ei, era fascinat de calculatoare.

La școală, nu le-a fost întotdeauna ușor. Au existat colegi care îi tachinau din cauza aspectului lor și profesori care puneau întrebări nepotrivite despre familia noastră. Dar cei cinci învățaseră să se sprijine unul pe altul.

Într-o zi, când aveau unsprezece ani, David a venit acasă plângând. Un coleg îi spusese că tatăl lui plecase pentru că îi era rușine cu el.

L-am luat în brațe și i-am șters lacrimile.

— Ascultă-mă bine, David. Tatăl vostru a făcut o alegere greșită. Dar alegerea lui nu spune nimic despre valoarea voastră. Nu voi sunteți cei