Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

care trebuie să vă rușinați.

— Atunci de ce nu ne-a vrut? m-a întrebat.

Nu am știut ce să-i răspund. Cum îi explici unui copil că un adult poate fi atât de orbit de prejudecăți, încât să respingă tocmai oamenii pe care ar trebui să-i iubească cel mai mult?

— Nu știu toate motivele lui, dragul meu, i-am spus. Dar știu că voi nu ați făcut nimic greșit.

În seara aceea am plâns după ce copiii au adormit. Nu pentru mine, ci pentru întrebările la care nu le puteam oferi răspunsuri.

Când au împlinit optsprezece ani, cei cinci au terminat liceul cu rezultate foarte bune. Fiecare își alesese propriul drum, iar eu îi priveam cu o mândrie pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Andrei a urmat Facultatea de Drept. David a studiat ingineria. Maria a intrat la Medicină. Sofia a ales arhitectura, iar Daniel s-a orientat spre informatică.

Nu aveam