A treia oară, mă întrebă:
— Crezi că o să-mi mai spui vreodată tată?
— Nu știu.
Dădu din cap.
— Înțeleg.
— Nu, nu înțelegi. Tu ai avut treizeci de ani să te obișnuiești cu adevărul. Eu îl am de trei luni.
Nu mai spuse nimic.
Aproape un an mai târziu, mama împlini șaptezeci și trei de ani.
Nu am făcut petrecere mare.
Eram doar noi trei.
La sfârșitul cinei, Robert scoase din buzunar un plic alb.
Mama încremeni.
Și eu la fel.
Îl puse pe masă.
— Ultimul.
Mama nu-l atinse.
— Ce este?
— Extrasul contului în care am pus banii toți acești ani.
— Nu-i vreau.
— Știu.
Tata împinse plicul spre ea.
— De aceea vreau să decizi tu, cu avocatul tău, ce se întâmplă cu ei. Nu mai există nicio condiție. Nicio înțelegere. Nicio tăcere.
Mama îl privi.
— Crezi că asta repară ceva?
— Nu.
Răspunsul veni imediat.
— Nimic nu repară treizeci de ani.
În
Comments