Mașina de poliție a pornit încet de pe strada mea, iar eu am rămas cu mâinile strânse în poală, privind luminile caselor care treceau pe lângă noi. Încercam să-mi controlez respirația, dar fiecare secundă de tăcere îmi aducea în minte o altă posibilitate îngrozitoare. Un accident. Un spital. O veste pe care nimeni nu avusese curajul să mi-o spună la telefon.

am făcut o greșeală. Am lăsat-o să ne aștepte singură ore întregi, deși ne rugase doar să fim alături de ea.

Vocea i s-a frânt.

— Mama a făcut mereu totul pentru noi. Iar astăzi am fost atât de preocupați să pregătim o petrecere perfectă, încât am uitat să avem grijă de ea.

În sală se făcuse liniște.

— Așa că nu vreau să continuăm până nu-i cerem iertare.

A lăsat microfonul și a venit spre mine.

— Îmi pare rău, mamă.

M-a îmbrățișat.

După el a venit Rebecca.

Apoi Thomas.

Grant.

Emily.

Și Daniel.

Toți șase.

În jurul meu.

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem de ani întregi. Nu pentru că totul se rezolvase, ci pentru că, în sfârșit, copiii mei ascultau ceea ce încercasem să le spun.

După câteva minute, Grant s-a ridicat.

— Mamă, mai există ceva ce trebuie să vezi.

M-am uitat la el cu teamă.

— Te rog, fără