Mașina de poliție a pornit încet de pe strada mea, iar eu am rămas cu mâinile strânse în poală, privind luminile caselor care treceau pe lângă noi. Încercam să-mi controlez respirația, dar fiecare secundă de tăcere îmi aducea în minte o altă posibilitate îngrozitoare. Un accident. Un spital. O veste pe care nimeni nu avusese curajul să mi-o spună la telefon.

la șase?

— Da, mamă. Am organizat totul în secret.

Am privit-o fără să răspund.

În mintea mea se derulau imaginile din ultimele patru ore. Cele șase farfurii. Lumânările care se stingeau. Telefonul care suna fără răspuns. Șervețelul cu care îmi ștersesem lacrimile.

— Eu v-am așteptat acasă, am șoptit.

Grant a râs ușor.

— Știm, mamă. Tocmai asta era ideea. Să nu bănuiești nimic.

— V-am sunat pe toți.

— Am văzut apelurile, a spus Michael. Dar dacă răspundeam, stricam surpriza.

În jurul nostru, aplauzele se opriseră.

Am simțit cum îmi tremură buzele.

— Patru ore.

Grant și-a încruntat sprâncenele.

— Ce?

— Patru ore am stat singură la masă și v-am așteptat.

Nimeni nu a mai spus nimic.

— Am crezut că m-ați uitat. Am crezut că nu mai însemn nimic pentru voi.

Rebecca și-a coborât buchetul.

— Mamă, nu…

— Și apoi a venit un polițist cu un bilet de la Grant. Am crezut că fiul meu pățise