Pentru câteva secunde a rămas nemișcat.
Apoi a început să plângă.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
S-a așezat pe podea, exact în locul unde mâncaserăm pizza în prima seară după ce cumpăraserăm garsoniera.
— N-am știut niciodată cum să-i spun nu, a murmurat.
M-am oprit lângă valiză.
— Ce vrei să spui?
— Toată viața am făcut ce a vrut mama.
Și-a șters fața.
— Dacă o supăram, nu vorbea cu mine zile întregi. Când eram mic, mă prefăceam că nu-mi pasă. Dar mă speriam de fiecare dată.
A făcut o pauză.
— Și acum, când plânge și îmi spune că nu mai are pe nimeni, simt că o abandonez.
M-am așezat pe scaun.
Pentru prima dată înțelegeam de ce îi era atât de greu să o contrazică.
Dar înțelegerea nu ștergea minciuna.
— Radu, îmi pare rău că ai crescut așa.
M-a privit cu ochii roșii.
— Dar nu poți să mă minți pe mine ca
Comments