Mi-am găsit soția leșinată pe gresia din bucătărie, cu bebelușul plângând lângă ea. Mama mea mânca liniștită la masă și mi-a spus: “Dacă nu face față unui copil, nu trebuia să se mărite!”

îndepărtezi de mama ta pentru mine”, mi-a spus într-o seară. “Dar nu pot să mă mai simt în nesiguranță în propria casă.”

“Nu îți cer să uiți ce s-a întâmplat”, i-am răspuns. “Îți voi arăta prin fapte că eu și Matei suntem aici, alături de tine.”

Am discutat cu Doina abia după ce Cristina s-a întors acasă și s-a simțit pregătită. I-am spus că putea să-și vadă nepotul, dar vizitele urmau să fie stabilite împreună, iar ea nu mai avea să rămână singură cu Cristina în perioada de recuperare. Doina a protestat, însă de data aceasta nu am cedat.

După câteva săptămâni, mi-a trimis un mesaj în care recunoștea că se purtase urât și că nu ar fi trebuit să-i spună Cristinei că o mamă adevărată nu se plânge. Nu a cerut imediat să fie primită înapoi în rutina noastră. A întrebat doar dacă putea veni să-l vadă pe Matei