care mi-o prezentase.
Am întrebat-o direct dacă mă iubise vreodată.
Mi-a răspuns:
— La început, da.
— Și după?
A tăcut.
Uneori tăcerea este răspunsul cel mai clar.
Două zile mai târziu stăteam în mașină în fața casei în care locuisem douăzeci și șapte de ani.
Pentru prima dată mi-am amintit întrebarea lui Margaret.
„Ești absolut sigur că știi la ce renunți?”
Nu.
Nu știusem.
Am coborât.
Am mers până la ușă.
Am sunat.
Margaret deschise.
Arăta diferit.
Nu dramatic.
Nu devenise peste noapte cu douăzeci de ani mai tânără.
Dar părea… liniștită.
— Daniel.
— Pot să intru?
— De ce?
Mi-am înghițit mândria.
— Pentru că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
Expresia ei nu se schimbă.
— Vanessa?
Am coborât privirea.
— S-a terminat.
Margaret zâmbi trist.
— Bineînțeles.
— Margaret, te rog.
— Ce vrei?
— Să vorbim.
— Vorbește.
Am privit spre interiorul casei.
— Nu aici.
— Aici este foarte bine.
Atunci am făcut ceva ce,
Comments