Alexandru a făcut un pas înainte.
Scaunul a scârțâit ușor sub greutatea lui, iar sunetul a tăiat aerul ca un cuțit.
Elena s-a întors brusc.
Fața i s-a albit.
Lingura i-a tremurat în mână.
— Domnule Alexandru… eu… a șoptit, ridicându-se în picioare.
Copiii au tăcut instant.
Patru perechi de ochi s-au ridicat spre el.
Patru priviri identice.
Alexandru a simțit că nu mai poate respira.
— Cine sunt? a întrebat el, cu o voce joasă, răgușită, pe care nici el nu o recunoștea.
— Și ce caută aici?
Elena a înghițit în sec.
— Sunt… copiii mei, domnule, a spus încet. Nu aveam unde să-i las azi.
Unul dintre băieți s-a ridicat de pe scaun și a făcut un pas spre el.
— Bunicule? a întrebat cu inocență.
Cuvântul a lovit ca un trăsnet.
Alexandru s-a clătinat.
— Ce-ai spus?
Elena a izbucnit în plâns.
A povestit totul.
Despre fiul lui Alexandru, plecat din țară cu ani în urmă, cu care el rupsese legătura.
Despre o relație scurtă, ascunsă.
Despre o boală.
Despre un accident.
Despre patru copii rămași fără tată și fără nimeni.
— Nu am cerut nimic, domnule… a spus ea printre lacrimi. Muncesc, strâng bani, mă descurc cum pot. Azi n-am avut pe nimeni să mă ajute.
Alexandru s-a așezat pe scaun.
Lumea lui, construită din cifre, contracte și milioane de lei, se prăbușea în tăcere.
Unul dintre copii i-a apucat mâna.
— Nu te supăra… mami zice că nu avem voie să deranjăm.
Alexandru a simțit cum i se rup toate zidurile.
A doua zi, vila s-a umplut de râsete.
Peste o săptămână, camera de oaspeți a devenit dormitor de copii.
Peste o lună, Alexandru a vândut biroul de sticlă din centrul orașului.
Pentru prima dată după cinci ani, masa de mahon nu mai era rece.
Era vie.
Iar orezul galben, mâncarea sărăciei,
Comments