dormit trei nopți în gară.
Mama începu să plângă.
— Tatăl tău…
— Nu da vina pe tata. Tu ai pus geanta afară.
Cuvintele loviră exact unde trebuia.
Mama își coborî capul.
— Da.
Pentru prima dată nu se apăra.
— Eu am făcut-o.
Irina nu se întoarse acasă.
Și nici nu-i dădu imediat copilul în brațe.
Reconstruirea relației începu lent.
Cu vizite.
Cu discuții.
Cu limite.
Tatăl ei veni abia după alte două săptămâni.
Când o văzu pe Nina, începu să plângă.
— Îmi pare rău.
Irina îl privi.
— De ce n-ai spus nimic atunci?
El știa exact despre ce vorbea.
— Mi-a fost frică de mama ta.
— Și mie.
Tatăl își coborî privirea.
— Dar tu aveai optsprezece ani. Eu eram tatăl tău.
Aceasta a fost prima scuză pe care Irina a putut s-o audă fără să simtă nevoia să fugă.
Nu pentru că repara ceva.
Ci pentru că, în sfârșit, cineva își asuma vina.
Comments