zi rece de toamnă. Frunzele galbene acopereau trotuarul, iar părinții așteptau lângă poartă, discutând între ei.
Am privit ceasul.
Mai aveam timp.
Am scos telefonul și am deschis o fotografie pe care o făcusem în acea dimineață.
Elisa stătea la masa din bucătăria mea, cu două codițe împletite, citind o carte. Lângă ea, Noricel era așezat pe un scaun, ca un elev ascultător.
Am zâmbit.
Cu un an înainte, aș fi văzut fotografia aceea pe ecranul telefonului, trimisă de Mihaela din țară.
Acum fusesem acolo.
Eu îi împletisem părul.
Eu îi pregătisem micul dejun.
Eu o ascultasem citind.
Și, deși viața mea nu arăta așa cum o imaginasem când mă urcasem în avion cu iepurașul de pluș în bagaj, aveam ceva ce nu mai voiam să pierd.
Timp.
La ora două și jumătate, ușile școlii s-au deschis.
Copiii au început să iasă în grupuri, vorbind și râzând.
Elisa m-a văzut
Comments