Pentru câteva secunde, nu am reușit să scot niciun cuvânt. În spatele nostru se auzeau zgomotele bucătăriei, clinchetul farfuriilor și vocile bucătarilor, dar toate păreau să vină de foarte departe. Mă uitam la Lucia și încercam să înțeleg dacă auzisem bine. Propriul meu fiu, copilul pe care îl crescusem singur după moartea soției mele, ar fi putut să-mi facă rău?

de faptul că nu mă veți crede.

Am privit-o fără să spun nimic.

— Dar m-ați ascultat, a continuat ea. Și, chiar dacă a fost greu, ați ales să aflați adevărul.

Mi-au dat lacrimile.

— Ar fi trebuit să fac asta de la început.

Lucia a zâmbit trist.

— Poate. Dar sunt recunoscătoare că ați făcut-o atunci când ne-am întâlnit.

Victor a întins mâna spre ochelarii mei și a început să râdă. L-am strâns ușor la piept, iar pentru câteva clipe am simțit o bucurie pe care crezusem că nu o voi mai cunoaște.

În seara aceea, după ce m-am întors acasă, am intrat în vechiul meu birou. Pe perete se afla o fotografie cu mine, Ana și Adrian, făcută cu mulți ani în urmă. Am privit-o îndelung, fără să încerc să alung amintirile frumoase.

Nu voiam să-mi șterg fiul din viață. Dar nici nu mai voiam să transform iubirea de tată într-o