Portiera mașinii de poliție s-a trântit în urma mea cu un zgomot metalic. Șeriful Dalton Vasile s-a așezat la volan, în timp ce tânărul său ajutor, un polițist de aproximativ douăzeci și cinci de ani, a ocupat locul din dreapta. Eu am rămas pe bancheta din spate, cu mâinile încătușate și cu încheieturile dureroase.

gravă decât sugerau sesizările inițiale.

I-am relatat pe scurt ce se întâmplase și i-am explicat că aveam să consemnez incidentul în scris. Am subliniat că orice investigație trebuia să fie desfășurată independent și că nu intenționam să folosesc funcția judiciară pentru a dicta personal rezultatul.

— Vom contacta instituțiile competente, mi-a spus el. Tu asigură-te că primești asistență juridică și medicală, dacă ai nevoie.

Am închis telefonul.

Dalton mă urmărea din pragul biroului său.

Expresia lui se schimbase. Nu mai părea furios, ci îngrijorat.

— Doamnă judecător, a început el, cred că a fost o neînțelegere.

Am ridicat privirea.

— O neînțelegere?

— Da. Știți cum este. Primim multe informații, uneori incomplete. Trebuie să acționăm repede.

— În restaurant m-ați împins, m-ați încătușat și m-ați acuzat de rezistență, deși nu m-am opus. Apoi ați refuzat să verificați informațiile care ar fi putut clarifica situația.

— Nu am știut cine sunteți.

L-am privit drept în ochi.

— Tocmai