care încă nu se puteau proteja singuri.
Lunile au trecut.
Atelierul meu prospera mai mult ca oricând. Datorită noilor comenzi, am reușit în sfârșit să respir mai ușurat din punct de vedere financiar și să petrec mai mult timp cu copiii mei.
Cinăm mai des împreună, făceam mici excursii și ne bucuram de momentele obișnuite ale vieții, pentru care înainte abia găseam timp.
Într-o seară, Sophie s-a așezat lângă mine.
— Tati, ai regretat vreodată că ai șapte copii?
Am privit-o prefăcându-mă că mă gândesc foarte serios.
— Doar atunci când cineva îmi mănâncă ultima felie de pizza.
Sophie a izbucnit în râs.
— Tati! Vorbesc serios!
Am zâmbit și i-am luat mâna într-a mea.
— Niciodată, scumpa mea. Nici măcar pentru o singură secundă.
Și-a plimbat încet degetele peste suprafața netedă a biroului pe care îl restaurasem pentru ziua ei de naștere.
— Mama a spus că meritam ceva mai bun.
Am privit-o.
— Și






Comments