Soțul meu m-a dus la notar fără să-mi spună că pregătise deja vânzarea apartamentului moștenit de la părinții mei. „Semnează odată, Ana. Ne faci de râs!”

putem discuta amândoi.

Doina a râs.

— Auzi la ea! Acum îi dă lecții despre afaceri.

N-am mai continuat.

Nu mai voiam să câștig discuțiile cu ei.

Voiam să-mi recâștig viața.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am spus lui Cătălin că vreau să ne separăm.

Stătea pe marginea patului.

A ridicat brusc capul.

— Ce?

— Vreau să locuim separat.

S-a albit la față.

— Pentru un apartament arunci zece ani?

M-am uitat la el.

— Nu pentru apartament.

— Atunci pentru ce?

— Pentru că n-am voie să exist lângă voi.

A râs nervos.

— Iar exagerezi.

— Nu, Cătălin.

M-am așezat în fața lui.

— Nu pot să cumpăr ceva pentru copii fără să mă justific. Nu pot să ies la o cafea fără să dau explicații. Nu pot să hotărăsc ce fac cu bunul moștenit de la părinții mei.

A încercat să mă întrerupă.

— Mama ne-a ajutat!

— Mama ta ne-a condus.

Am făcut o pauză.

—