Noi am crezut că a abandonat-o. Am urât propriul nostru tată un an întreg.
— Știu, a șoptit Lucía.
— Putea să ne spună măcar nouă.
Am privit chipurile copiilor mei.
În anul acela, ei deveniseră adulți într-un fel în care nu ar fi trebuit să fie obligați. Lucía își lăsase de multe ori băiețelul în grija soțului ca să vină să mă ajute. Daniel își schimbase programul de lucru și învățase să gătească supele pe care le toleram după tratament.
Fuseseră lângă mine când tatăl lor alesese să nu fie.
— Nu trebuie să-l iertați astăzi, le-am spus. Nici eu nu știu dacă pot.
Lucía m-a privit.
— Dar tu încă îl iubești, mamă?
Întrebarea m-a făcut să-mi cobor ochii.
Am rămas mult timp tăcută.
— Nu știu cum să încetez să iubesc un om cu care am trăit treizeci și cinci de ani. Dar nici nu pot să mă prefac că nu m-a
Comments