a rămas în viața noastră.
Dar nu am încercat să devenim peste noapte familia perfectă pe care Mihai nu avusese șansa s-o vadă.
Andreea rămânea mama ei.
Elian era unchiul.
Eu eram, la început, pur și simplu soția unchiului ei.
Și era suficient.
Elian începu și terapie.
Nu pentru că era „bolnav”.
Ci pentru că își petrecuse ani întregi pedepsindu-se pentru ultima conversație cu un om mort.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, stăteam amândoi în bucătărie.
Elian își puse medicamentele lângă cafetieră.
M-am uitat la ele.
— Să nu le uiți mâine.
Zâmbi.
— Nu le mai uit niciodată.
— Nu despre pastile vorbeam.
Zâmbetul îi dispăru.
Știa exact la ce mă refeream.
— Știu.
Mult timp am crezut că dimineața aceea aproape îmi distrusese căsnicia.
În realitate, doar descoperise o fisură care exista deja.
Elian credea că iubirea însemna să mă protejeze de părțile lui cele mai dureroase.
Eu credeam că încrederea
Comments