Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

zâmbit.

— Și am alergat, Emily. Toată viața.

După aproape o oră, bunicul a început să obosească.

Tata l-a ajutat să se pregătească de culcare, iar eu am rămas în fotoliu, lângă pat.

— Emily, a șoptit bunicul, mai stai puțin?

— Sigur.

— Nu pleca până adorm.

— Nu plec.

Mi-a întins mâna.

I-am prins-o cu grijă.

— Știi, a murmurat el, când erai mică, te speriai de furtuni. Veneai la noi și spuneai că tunetele sunt niște uriași care mută mobila prin cer.

Am zâmbit printre lacrimi.

— Îmi amintesc.

— Helen îți pregătea lapte cald. Eu îți spuneam povești până adormeai.

A făcut o pauză.

— Acum mie mi-e frică.

Am strâns ușor mâna lui.

— Știu.

— E ciudat, nu? Să ajungi bătrân și să te temi de întuneric ca un copil.

— Nu este nimic rușinos în asta.

El m-a privit lung.

— Promiți că nu vei râde de mine?

Atunci am început să plâng.

— Niciodată, bunicule.

A