Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

închis ochii.

După câteva minute, respirația i-a devenit regulată.

Tata a intrat încet în cameră și mi-a făcut semn să ieșim.

În bucătărie, ne-am așezat unul în fața celuilalt.

— De cât timp este atât de rău? l-am întrebat.

Tata a privit spre mâinile lui.

— De câteva luni. Dar în ultimele săptămâni lucrurile s-au agravat.

— Și tu ai dus toate astea singur?

— Am încercat.

— De ce?

— Pentru că este tatăl meu. Și pentru că, atunci când eram copil, el era omul care rezolva totul. Mi-a fost greu să accept că acum are nevoie de mine pentru lucruri atât de simple.

Am rămas tăcută.

— Emily, trebuie să-ți cer iertare pentru ceva.

— Pentru ce?

— Pentru felul în care te-am avertizat. Am crezut că, dacă îți spun să fii atentă, vei păstra distanța fără să trebuiască să-ți explic diagnosticul. Dar nu era corect față de tine. Și nici față de el.

Am privit spre