Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

mie mi-a fost greu.

— Dar încă este bunicul meu.

— Întotdeauna va fi.

Au trecut câteva luni.

Într-o duminică, am organizat o masă mică de familie la casa bunicului. Am pregătit mâncărurile lui preferate, am pus muzică veche și am scos albumele cu fotografii.

Bunicul a fost vesel aproape toată după-amiaza.

La un moment dat, m-a rugat să pun un cântec pe care îl ascultase când era tânăr.

Nu mai știa numele melodiei, dar a început să fredoneze câteva note.

Tata a recunoscut-o imediat.

Când muzica a început, bunicul s-a ridicat încet și a privit fotografia bunicii de pe șemineu.

— Helen adora cântecul acesta, a spus.

Am zâmbit.

— Vrei să dansăm puțin, bunicule?

El m-a privit surprins.

— Cu mine?

— Sigur.

Tata s-a apropiat și ne-a ajutat să ne așezăm într-un loc unde bunicul se putea sprijini în siguranță.

Am făcut câțiva pași mici, ținându-ne de mâini.

Bunicul a început să râdă.

—