zi.
Într-o cafenea mică, aproape de faleză.
Avea cincizeci și ceva de ani.
Când a intrat, mi s-au înmuiat genunchii.
Nu pentru că semăna perfect cu tata.
Nu semăna.
Dar avea exact același fel de a-și trece mâna prin păr atunci când era nervos.
S-a așezat în fața mea.
— Ana.
— Radu.
Tăcere.
Apoi i-am întins fotografia cu tata ținându-l în brațe.
A privit-o mult timp.
— N-am văzut-o niciodată.
— Era în colet.
Dădu din cap.
— Mătușa Maria l-a trimis.
— De ce?
— Tata urma să vină.
Radu se uită spre mare.
— Știu.
— Voia să te vadă.
— Știu și asta.
Vocea lui nu era furioasă.
Doar obosită.
— Îl poți ierta? am întrebat.
Radu mă privi.
— Nu am venit aici ca să hotărăsc astăzi dacă îl iert.
Mi-am coborât ochii.
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie.
Apoi adăugă:
— Și nici tu nu trebuie să-l urăști pentru mine.
Atunci am început să plâng.
În seara aceea,
Comments