Până au ajuns la fermă, ploaia începuse deja să cadă cu putere.
Tunetele zguduiau câmpia, iar vântul lovea pereții casei ca și cum voia să intre peste ei.
Daniel a deschis ușa și a poftit-o repede înăuntru.
— Intră. O să îngheți afară.
Ana pășea atent, privind în jur cu timiditate.
Casa mirosea a lemn ars, cafea și ceva liniștitor pe care nu-l mai simțise de mult.
Daniel a pus imediat lemne pe foc și i-a întins un prosop curat.
— Poți să te usuci lângă sobă.
— Mulțumesc…
Vocea ei tremura.
Nu doar de frig.
Daniel a observat atunci că femeia își ținea brațul stâng ciudat, aproape lipit de corp.
— Ești rănită?
Ana a ezitat.
Apoi a dat încet din cap.
Daniel s-a apropiat.
— Lasă-mă să văd.
Ea și-a ridicat încet mâneca.
Avea o vânătaie mare și umflată pe antebraț.
Fața lui Daniel s-a întunecat imediat.
— Cine ți-a făcut asta?
Ana și-a coborât privirea.
— Soțul meu.
În casă s-a făcut liniște.
Se auzea doar ploaia și lemnul trosnind în sobă.
— Am plecat azi-noapte — a spus ea încet. — Dacă rămâneam… cred că mă omora.
Daniel a simțit cum i se strânge pieptul.
Nu era om al multor vorbe.
Dar știa durerea când o vedea.
Și femeia asta purta prea multă durere în ochi.
A scos trusa medicală și i-a curățat rana cu o grijă aproape stângace.
Ana îl privea surprinsă.
— Ai mai făcut asta?
— La animale… și uneori la mine.
Ea a zâmbit pentru prima dată.
Un zâmbet mic.
Dar suficient cât să-i răstoarne lumea lui Daniel.
Seara au mâncat împreună supă fierbinte și pâine coaptă în casă.
La început vorbeau puțin.
Apoi tot mai mult.
Despre viață.
Despre singurătate.
Despre oameni care rănesc și oameni care rezistă.
Ana îi povesti că se măritase la douăzeci și doi de ani cu un bărbat
Comments