care părea bun.
Până când n-a mai fost.
Controlul devenise țipăt.
Țipătul devenise palmă.
Iar palma devenise frică.
— De ce n-ai plecat mai devreme? — a întrebat Daniel încet.
Ana a privit focul din sobă.
— Pentru că după un timp începi să crezi că meriți.
Cuvintele acelea l-au lovit adânc.
Pentru că și el trăise ani întregi crezând că nu merită iubire.
Noaptea s-a făcut târziu.
Furtuna nu se oprea.
Daniel i-a pregătit patul în camera părinților lui.
— Tu unde dormi? — a întrebat ea.
— Pe canapea. Stai liniștită.
Ana l-a privit câteva secunde.
— Ești un om bun, Daniel.
El a zâmbit jenat și și-a frecat ceafa.
Nu mai auzise asta de foarte mult timp.
Poate niciodată cu adevărat.
În noaptea aceea aproape că n-a dormit.
Asculta ploaia.
Pașii ei prin casă.
Respirația liniștită din camera alăturată.
Și pentru prima dată în mulți ani, singurătatea nu mai părea atât de mare.
Dimineața,
Comments