Am rămas cu fotografia în mână, privind cele două chipuri pe care le cunoșteam atât de bine.

nu ea a fost abandonată.

Spune-i că voi doi ați fost despărțiți de un om laș.

Și spune-i că îmi pare rău.”

Am terminat de citit.

Hârtia îmi tremura între degete.

Andrei plângea în tăcere.

— Am citit scrisoarea asta de zeci de ori, a spus el.

Am ridicat privirea.

— Și ce ai simțit?

— Furie. Rușine. Regret.

A făcut o pauză.

— Dar mai ales dor.

Mi-am așezat mâna peste a lui.

— Și eu am simțit dor, Andrei.

— Știu.

— În fiecare an, de ziua ta, mă întrebam unde ești.

A început să plângă din nou.

— Elena…

— De Crăciun mă gândeam dacă ai familie. Dacă ești fericit. Dacă ai copii.

Am zâmbit trist.

— Și uneori mă întrebam dacă îți mai amintești măcar numele meu.

Andrei mi-a strâns mâinile.

— Nu l-am uitat niciodată.

Am rămas așa mult timp.

Doi oameni bătrâni, într-o cameră luminată de o veioză, plângând pentru doi adolescenți care fuseseră despărțiți