cu aproape șase decenii în urmă.
La un moment dat, am privit ceasul.
Trecuse de miezul nopții.
Era noaptea nunții noastre.
Și, în loc să sărbătorim, descopeream cel mai dureros adevăr al vieții noastre.
Dar nu eram supărată pe Andrei.
Eram supărată pe timpul pe care îl pierduserăm.
Pe toate aniversările pe care nu le sărbătoriserăm împreună.
Pe toate diminețile în care nu ne băuserăm cafeaua unul lângă altul.
Pe toate drumurile pe care le făcuserăm separat.
Pe toate cuvintele pe care nu ni le spuseserăm.
Și, mai ales, pe faptul că niciunul dintre noi nu mai putea întoarce timpul.
— Andrei, am spus încet.
— Da, iubita mea?
— Am o singură rugăminte.
M-a privit îngrijorat.
— Orice.
— Să nu mai pierdem nicio zi plângând pentru ce nu putem schimba.
A rămas nemișcat.
— Elena…
— Avem șaptezeci și șase de ani. Nu știm cât timp ne-a mai rămas.
Am făcut o pauză.
— Dar știm
Comments