că suntem aici. Împreună.
Andrei a început să zâmbească printre lacrimi.
— Da.
— Atunci vreau să trăim timpul pe care îl avem.
M-a îmbrățișat atât de strâns, încât am simțit că toate promisiunile noastre din tinerețe se întorceau, în sfârșit, acasă.
— Îți promit, Elena.
În dimineața următoare, ne-am trezit târziu.
Andrei mi-a pregătit cafeaua.
Eu am pus pe masă două felii de cozonac rămase de la nuntă.
Am stat în bucătărie, în halate, privind grădina.
La un moment dat, Andrei a spus:
— Știi ceva?
— Ce?
— Am așteptat cincizeci și opt de ani să iau micul dejun cu tine.
Am zâmbit.
— Și? A meritat?
A râs.
— Mai mult decât îți poți imagina.
În săptămânile următoare, am început să citim împreună scrisorile din cutie.
Unele erau amuzante.
Altele erau pline de dor.
Într-una îi povesteam despre o profesoară care mă certase pentru că visam cu ochii deschiși.
În alta îi spuneam că învățasem
Comments