să fac prăjitura lui preferată.
Andrei râdea.
— Îți amintești cât de mult îmi plăcea prăjitura cu mere?
— Cum să nu?
— Încă îmi place.
Am ridicat sprâncenele.
— Atunci cred că trebuie să-ți fac una.
— Chiar te rog!
Am început să reconstruim, bucățică cu bucățică, povestea pe care nu avuseserăm ocazia să o trăim.
Nu încercam să fim din nou tineri.
Nu ne prefăceam că anii nu trecuseră.
Ne bucuram pur și simplu de faptul că, în sfârșit, puteam fi împreună.
Într-o zi, Andrei m-a dus din nou în parcul unde ne despărțiserăm.
Am mers încet, ținându-ne de mână.
Ne-am oprit în locul unde fusese banca veche.
— Aici mi-ai promis că te întorci, i-am spus.
A încuviințat.
— Știu.
— Ai întârziat puțin.
A început să râdă.
— Cincizeci și opt de ani. Sper că mă poți ierta.
M-am prefăcut că mă gândesc.
— Nu știu, Andrei. Este o întârziere destul de mare.
A râs și
Comments