mai tare.
— Ce trebuie să fac ca să mă ierți?
L-am privit în ochi.
— Să nu mai pleci.
Zâmbetul i s-a îmblânzit.
Mi-a sărutat mâna.
— Nu mai plec, Elena.
Am rămas acolo câteva minute.
Vântul mișca ușor frunzele copacilor.
În depărtare se auzeau copii râzând.
Viața mergea înainte.
Și noi, în sfârșit, mergeam împreună cu ea.
Câteva luni mai târziu, am pus cutia cu scrisori într-un loc special din sufragerie.
Nu am ascuns-o.
Nu am aruncat-o.
Am păstrat-o ca pe o amintire a lucrurilor pe care le pierduserăm, dar și a iubirii care supraviețuise.
Deasupra ei am așezat fotografia de la nunta noastră.
În fotografie, Andrei mă privea cu același zâmbet pe care îl avusese la optsprezece ani.
Iar eu îl țineam de mână.
Uneori, când treceam pe lângă fotografie, mă opream și zâmbeam.
Nu pentru că uitasem durerea.
Ci pentru că învățasem să nu o las să-mi fure și
Comments