Mama știa ce se întâmplase!
Mi-am amintit cuvintele ei.
„Elena, trebuie să accepți că băiatul acela și-a început altă viață.”
Deodată, fraza aceea avea un alt înțeles.
Poate că mama nu încercase să mă convingă să-l uit pentru că nu mă mai iubea.
Poate că încerca să mă protejeze de un adevăr pe care nu știa cum să mi-l spună.
Am început să tremur.
Andrei mi-a luat mâna.
— Elena, nu putem ști exact ce a știut mama ta.
Am încuviințat.
— Știu.
— Și nu putem schimba ce s-a întâmplat.
Am privit cutia cu scrisori.
— Nu. Nu putem.
Am stat mult timp în tăcere.
La un moment dat, Andrei a spus:
— Mai este ceva.
Am simțit că inima îmi tresare.
— Ce?
A scos din buzunar un plic mic.
— L-am găsit împreună cu scrisorile tale. Era adresat mie, dar tata nu mi l-a dat niciodată.
Mi l-a întins.
— Cred că ar trebui să-l
Comments