Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

urmă. Era mult mai tânără, purta o rochie albastră și zâmbea lângă un bărbat pe care nu-l recunoșteam.

Am apropiat fotografia de lumina din bord.

Bărbatul semăna izbitor cu domnul Șerban.

— Nu înțeleg, am șoptit.

Georgiana și-a strâns poșeta la piept.

— Cred că tata a cunoscut-o pe mama ta înainte să mă nasc eu.

Am privit din nou fotografia.

Nu-mi aminteam să fi văzut vreodată chipul acelui bărbat în albumele noastre de familie.

— Și ce legătură are asta cu mine?

Georgiana a ezitat.

— În plic era și o scrisoare. N-am adus-o pe toată, dar am fotografiat-o.

Mi-a arătat ecranul telefonului.

Scrisoarea era adresată domnului Șerban și fusese scrisă cu aproape douăzeci de ani în urmă.

Primele rânduri m-au făcut să încremenesc.

„Victor, nu-ți cer să te întorci la mine. Nu-ți cer nici bani. Dar trebuie să știi că am născut un băiat. Îl cheamă Bogdan.”

Am citit propoziția de trei