Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

unul scump.

Sticla avea câteva zgârieturi, iar cureaua era uzată.

— De ce mi-l dați?

Victor a inspirat adânc.

— Pentru că ar fi trebuit să-ți dau ceva mult mai important decât bani. Timp. Prezență. Un tată. Nu mai pot schimba trecutul, dar pot încerca să nu mai fug de el.

Am rămas tăcut.

— Nu trebuie să-l accepți, a adăugat.

Am luat ceasul în palmă.

Era surprinzător de greu.

— Îl accept, am spus. Dar nu pentru că rezolvă ceva.

Victor a încuviințat.

— Știu.

— Îl accept pentru că vreau să încercăm să ne cunoaștem.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mulțumesc, Bogdan.

Am rămas pe bancă încă o oră.

Am vorbit despre lucruri simple.

Despre fotbal, despre călătorii și despre ce îmi doream să fac în viitor.

Pentru prima dată, nu am simțit că vorbesc cu șeful meu.

Vorbeam cu un om pe care abia începeam să-l cunosc.

Un om care îmi greșise