Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

Nu pleca împreună cu el. Vin să te iau.

Am așteptat în sala de recepție, sub privirile îngrijorate ale secretarei. După aproximativ douăzeci de minute, Ioana a sosit.

Când am văzut-o, am simțit că pot respira din nou.

M-a îmbrățișat fără să spună nimic.

— Hai să plecăm de aici, mi-a șoptit.

Am urcat în mașina ei și am pornit spre București.

Pe drum, telefonul meu a început să sune.

Răzvan.

Apoi Beatrice.

Apoi Felicia.

Nu am răspuns.

După câteva minute, am primit primul mesaj de la soțul meu.

„Unde ești? Te-ai făcut de râs la notar. Întoarce-te imediat.”

Al doilea a venit aproape instantaneu.

„Dacă pleci acum, să nu te mai aștepți să te primesc înapoi.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am simțit ceva neașteptat.

Ușurare.

Nu trebuia să mă mai întorc.

— Ioana, am spus încet, cred că vreau să pun capăt căsniciei.

Prietena mea a păstrat câteva