Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

de mâncare și m-am așezat singură la masă.

În timp ce mâncam, am observat un dosar albastru lăsat pe un scaun. Pe copertă era scris numele unei societăți comerciale: „Ionescu Imobiliare SRL”. Sub nume apărea o mențiune care mi-a atras atenția: „Documentație garanții – Ana Marinescu”.

Am simțit cum îmi bate inima mai repede.

Nu am deschis dosarul. Dar am fotografiat coperta și i-am trimis imaginea Ioanei.

Răspunsul ei a venit aproape imediat.

„Ana, nu merge singură la notar. Trebuie să vorbim urgent.”

Am ieșit în curte, prefăcându-mă că vreau să iau aer.

Ioana m-a sunat.

— Ai vreun bun pe numele tău? Un teren, un apartament, ceva primit de la părinți?

— Nu. Doar economiile mele.

— Cât ai strâns?

— Aproximativ 25.000 de lei.

— Știe Răzvan?

— Da. I-am povestit când ne-am cunoscut.

— Și ai semnat vreun document financiar înainte de nuntă?

Mi-am amintit imediat de o discuție purtată cu două săptămâni înainte de