Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

i-am trimis Ioanei locația mea. Nu aveam de gând să rămân singură într-o situație pe care nu o înțelegeam.

La biroul notarial, am fost întâmpinați de o secretară care ne-a condus într-o sală de așteptare. Răzvan părea agitat. Își verifica telefonul la fiecare câteva minute și vorbea în șoaptă cu mama lui.

În cele din urmă, notarul ne-a invitat înăuntru.

Era un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, cu ochelari și o voce calmă. S-a prezentat drept domnul Cristian Pavel și ne-a rugat să luăm loc.

— Am înțeles că doriți să discutăm despre documentele societății, a spus el.

Răzvan a încuviințat.

— Da. Soția mea trebuie să semneze câteva acte.

Notarul s-a uitat spre mine.

— Doamnă Marinescu, ați citit proiectele?

— Nu. Aș vrea să le văd înainte.

Răzvan a intervenit imediat.

— I-am explicat eu despre ce este vorba.

Notarul și-a păstrat tonul calm.

— Este important ca doamna să înțeleagă personal ce