Am rămas nemișcat, cu plicul în mâini, în timp ce vântul rece îmi pătrundea prin haină. În spatele meu, groparii așteptau să-și termine treaba, iar florile albe așezate pe sicriul lui Eleanor tremurau ușor sub primele picături de ploaie. Nu înțelegeam ce voia să spună avocatul. Cum adică Eleanor nu mă alesese întâmplător?

și a investit prudent. Nu era o femeie extrem de bogată, dar avea suficient cât să lase ceva în urmă.

— Și?

— A înființat prin testament un fond destinat copiilor care trec prin sistemul de protecție. Fondul va sprijini educația și nevoile de bază ale unor tineri care nu au o familie stabilă.

Am rămas tăcut.

— A vrut să-i poarte numele? am întrebat.

Richard a zâmbit.

— Nu. A cerut să se numească „A Doua Șansă”.

Am simțit din nou lacrimile.

— Asta i se potrivește.

— Dar mai există o dorință. Eleanor a cerut să fiți invitat să participați la activitatea fondului, dacă veți dori. Nu este o obligație și nu trebuie să acceptați.

— De ce eu?

— Pentru că, în cuvintele ei, „Daniel știe ce înseamnă să ai nevoie de cineva care să rămână”.

Am privit fotografia în care eram copil.

Atunci am observat un detaliu pe care îl trecusem cu vederea.

Pe