Am rămas nemișcat, cu plicul în mâini, în timp ce vântul rece îmi pătrundea prin haină. În spatele meu, groparii așteptau să-și termine treaba, iar florile albe așezate pe sicriul lui Eleanor tremurau ușor sub primele picături de ploaie. Nu înțelegeam ce voia să spună avocatul. Cum adică Eleanor nu mă alesese întâmplător?

nu îmi aminteam aproape nimic din perioada aceea.

Doar fragmente.

Un hol lung.

Mirosul de săpun.

O pătură albastră.

Și o femeie care îmi cânta seara, înainte să adorm.

Am privit din nou fotografia.

— Eleanor era femeia aceea?

Richard a încuviințat.

— Da.

Am rămas cu ochii fixați asupra chipului ei tânăr.

Deodată, mi-am amintit ceva.

Într-una dintre primele mele vizite la centru, Eleanor mă rugase să-i citesc o carte. Când terminasem, îmi spusese că am o voce liniștitoare. Apoi mă întrebase dacă îmi plăcea cântecul „You Are My Sunshine”.

Îi răspunsesem că da, deși nu știam exact de ce melodia aceea îmi provoca o nostalgie atât de puternică.

Eleanor zâmbise atunci într-un fel ciudat.

Acum înțelegeam.

— De ce nu mi-a spus nimic? am întrebat, simțind cum vocea începe să-mi tremure.

Richard a împins scrisoarea spre mine.

— Cred că ar trebui să auziți explicația chiar de la ea.

Am desfăcut foaia.