Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

și a zâmbit trist.

— Pământul ăsta m-a hrănit toată viața. N-ar fi trebuit să ajung să cred că nu mai produce nimic.

Am stat lângă el și i-am povestit despre Dumitru, despre acoperișul casei și despre cât de mult ne-ar ajuta să nu mai scoatem bani din economiile noastre.

Tata m-a ascultat fără să mă întrerupă.

Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodată.

— Tereza, vreau să-mi promiți că nu vei mai plăti niciun leu pentru mine din economiile voastre fără să discutăm mai întâi.

— Dar, tată…

— Nu. M-ai ajutat trei ani. Acum este rândul meu să am grijă de tine, atât cât pot.

Am început să plâng.

— Nu trebuie să-mi dai nimic înapoi.

— Știu că nu trebuie. Dar vreau.

În lunile următoare, după verificarea situației financiare și a obligațiilor sale curente, tata a discutat cu avocatul și contabilul despre posibilitatea de a-mi restitui treptat o parte din banii