Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

dețineau la marginea orașului. Banii obținuți au acoperit o parte importantă din obligațiile asumate.

Restul urma să fie plătit în tranșe.

Nu toate rănile s-au vindecat odată cu semnarea documentelor.

Eu nu mai puteam avea aceeași încredere în sora mea.

Tata o iubea în continuare, dar refuza să-i mai încredințeze administrarea banilor.

Șerbanica venea uneori la cămin. La început, vizitele erau stânjenitoare. Stăteau amândoi câteva minute în tăcere, apoi vorbeau despre vreme, despre sănătate și despre rude.

Într-o după-amiază, tata mi-a povestit că sora mea plânsese și îi ceruse iertare.

— Și ce i-ai spus? l-am întrebat.

— Că o iubesc. Dar că trebuie să continue să repare ce a făcut.

Am încuviințat.

— Crezi că o vei ierta?

Tata a privit spre mâinile lui.

— Iertarea nu este un contract pe care îl semnezi într-o zi. Uneori este o muncă de ani întregi.

Am păstrat cuvintele acelea în suflet.

Primăvara următoare, Dumitru și