Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

cu mine am reușit în sfârșit să reparăm acoperișul casei.

În ziua în care muncitorii au terminat, am ieșit în curte și am privit țiglele noi strălucind în soare.

Dumitru m-a cuprins pe după umeri.

— Ei, Tereza, acum putem să dormim liniștiți când plouă.

Am râs.

— Nici nu mai știu cum este.

— O să ne obișnuim.

Am rămas amândoi privind casa. Nu era o vilă mare și nici nu aveam cine știe ce avere. Dar era casa noastră, construită cu muncă și cu răbdare.

Și, pentru prima dată după multă vreme, nu mă mai simțeam vinovată că aveam grijă și de noi.

În vara aceea, tata a împlinit 85 de ani.

Am organizat o masă mică în grădina căminului. Au venit Dumitru, câteva rude apropiate, Bobiță și soția lui. Șerbanica a venit și ea, cu un buchet de flori.

Tata a fost fericit să ne vadă pe toți.

La un