Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

moment dat, Bobiță s-a apropiat de el.

— Nea Constantin, am adus ceva pentru dumneavoastră.

Dintr-o pungă a scos o fotografie mare, înrămată.

Era o imagine a fermei, făcută de sus, într-o dimineață de primăvară.

Se vedeau câmpurile, hambarul vechi, magazia cu acoperiș roșu și stejarul de lângă gardul dinspre sud.

Tata a privit fotografia îndelung.

— Frumos pământ, a șoptit.

— Al dumneavoastră, nea Constantin.

Tata a zâmbit.

— Al familiei noastre. Dar cât sunt în viață, vreau să știu că este îngrijit cum trebuie.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

După ce invitații au plecat, am rămas lângă tata, sub un copac din grădină.

— Tereza, mi-a spus, îți amintești gardul acela vechi de la fermă?

— Cum să nu?

— Și ce ți-am povestit despre bunicul tău?

Am zâmbit.

— Că te-a pus să sapi de două ori groapa pentru stâlpul din colț, pentru că prima nu era destul de adâncă.

Tata