Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

a râs.

— Exact.

Apoi a devenit serios.

— Bunicul tău avea dreptate. Dacă stâlpul din colț nu este zdravăn, mai devreme sau mai târziu cade tot gardul.

Am încuviințat.

— Așa este.

— Știi care este stâlpul din colțul unei familii?

Am clătinat din cap.

— Încrederea, Tereza. Fără ea, toate celelalte încep să se clatine.

Am simțit un nod în gât.

— Șerbanica a slăbit stâlpul acela, a continuat el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm tot gardul să cadă. Trebuie să-l reparăm. Și de data asta să-l facem mai puternic.

L-am îmbrățișat cu grijă.

— Te iubesc, tată.

— Și eu te iubesc, fata mea.

Au trecut aproape doi ani de la ziua în care am descoperit documentul cu cei 119.000 de lei.

Viața noastră nu a devenit perfectă.

Șerbanica încă rambursează banii conform înțelegerii. Relația dintre noi este politicoasă, dar distantă. Uneori vorbim la telefon, alteori trec săptămâni fără să ne auzim.