Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

tata nu intenționa să înceapă o ceartă de familie. Intenționa să descopere adevărul, pas cu pas, așa cum verificase toată viața fiecare contract, fiecare recoltă și fiecare plată.

Înainte să plecăm, Bobiță s-a apropiat de scaunul cu rotile.

— Nea Constantin, îmi pare rău. Dacă am greșit cu ceva…

Tata i-a întins mâna.

— Ai muncit pământul cinstit douăzeci și doi de ani. Pentru asta te respect. Dar să ții minte ceva: când este vorba despre banii unui om, nu este suficient să presupui că altcineva are grijă de ei.

Bobiță a încuviințat cu ochii umezi.

În drum spre cămin, tata a privit aproape tot timpul pe geam. Câmpurile se întindeau de o parte și de alta a șoselei, iar soarele cobora încet peste lanurile deja recoltate.

La un moment dat, l-am întrebat:

— Tată, ești supărat?

— Da.

— Pe Șerbanica?

A rămas câteva secunde tăcut.

— Pe mine, mai întâi.

— De ce?

— Pentru că