Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

am lăsat-o să creadă că, dacă nu mai pot merge singur, nu mai pot nici gândi singur.

Mi-au dat lacrimile.

— Nu este vina ta.

— Poate că nu. Dar este responsabilitatea mea să pun lucrurile în ordine cât încă pot.

În dimineața următoare, am mers împreună la notarul Victor Pavel, un bărbat care îl cunoștea pe tata de mai bine de treizeci de ani.

Când ne-a văzut intrând, s-a ridicat imediat.

— Nea Constantin! Ce bucurie să vă revăd!

— Și eu mă bucur, Victore. Dar astăzi n-am venit la povești.

Notarul a zâmbit, apoi ne-a invitat să luăm loc.

Tata i-a explicat situația fără să ascundă nimic. I-a vorbit despre veniturile din arendă, despre cheltuielile căminului și despre cei 345.600 de lei pe care eu și Dumitru îi plătiserăm din economiile noastre.

Victor Pavel l-a ascultat atent.

— Înțeleg. Primul lucru pe care trebuie să-l verificăm este conținutul exact al procurii și dacă