Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

Nu știu dacă vom mai fi vreodată surorile apropiate de altădată.

Dar am învățat că nu trebuie să mă prefac că totul este în regulă doar pentru a păstra aparențele unei familii fericite.

Tata continuă să locuiască în cămin, unde primește îngrijirea de care are nevoie. Își citește ziarul în fiecare dimineață și îl sună pe Bobiță ori de câte ori vrea să afle cum merg lucrările agricole.

Uneori îl duc la fermă.

Stăm lângă gardul vechi și privim câmpurile.

El îmi povestește despre copilăria lui, despre bunicul meu și despre vremurile în care recolta era strânsă cu mult mai multă muncă decât astăzi.

Eu îl ascult.

Nu mă mai grăbesc să plec și nu mă mai gândesc în fiecare clipă la următoarea factură.

Într-o zi, când ne pregăteam să ne întoarcem la cămin, tata m-a prins de mână.

— Tereza, vreau să-ți spun ceva.

— Te ascult.

— Îți mulțumesc că nu