Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

ai venit la mine doar cu acuzații. Mi-ai adus adevărul și m-ai lăsat să decid singur ce fac cu el.

Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.

— Ești tatăl meu. Te respect.

A zâmbit.

— Asta este tot ce își dorește un om bătrân. Să nu fie tratat ca și cum ar fi dispărut deja din propria viață.

Am rămas câteva clipe în tăcere.

Vântul mișca iarba uscată, iar undeva în depărtare se auzea un tractor.

M-am gândit la cei trei ani în care scosesem lună de lună bani din economiile noastre. La vacanța anulată. La acoperișul care picura. La nopțile în care Dumitru și cu mine calculam dacă ne ajung banii până la următoarea pensie.

Și m-am gândit la sora mea, care ne spusese că pământul nu mai produce nimic.

Nu regret că mi-am ajutat tatăl.

Nu voi regreta niciodată.

Dar regret că am crezut atât de mult