fotografii pe care le păstrasem.
Apoi a scos din servietă un album vechi.
— Acestea îți aparțin.
***
Am deschis albumul.
Erau fotografii cu Ion din copilărie.
Cu părinții lui.
Cu Mihai.
Cu prietenii din tinerețe.
Unele imagini nu le văzusem niciodată.
Într-una dintre ele, Ion stătea lângă o bicicletă veche și râdea cu gura până la urechi.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Așa era el…
Mihai a încuviințat.
— Da.
***
Am închis albumul.
— Mihai, nu știu dacă pot să uit că ne-ai lăsat singure.
Bărbatul și-a coborât privirea.
— Nu-ți cer să uiți.
— Au fost ani grei.
— Știu.
— Și au fost momente când aveam nevoie de ajutor.
— Îmi pare rău.
Am făcut o pauză.
— Dar îți mulțumesc că ai venit astăzi și că mi-ai adus scrisoarea.
Mihai a început să plângă.
— Mulțumesc, Maria.
***
Nu ne-am îmbrățișat atunci.
Nu am pretins că totul era bine.
Dar am acceptat să mai vorbim.
Unele răni nu se
Comments