„Apartamentul meu, regulile mele. Nu-ți convine? Du-te la tăticul tău!”, mi-a spus soțul, lăsându-mă cu bebelușul bolnav ca să-i pregătesc cina mamei lui. N-am făcut scandal. Dar seara, când s-a întors cu ea și a deschis ușa, a încremenit: nu mirosea a friptură, apartamentul era aproape gol… iar tata îl aștepta înăuntru cu un teanc gros de facturi.

eu ce fac acum?

M-am uitat în jur.

Apartamentul pe care îl numise de atâtea ori „al lui” îi aparținea în continuare.

Pereții erau ai lui.

Parchetul era al lui.

Camerele erau ale lui.

Exact cum insistase.

— Ce vrei, Dan. E apartamentul tău.

Tata și-a luat dosarul și ultimele două cutii au fost coborâte.

Când am ajuns la ușă, Doina m-a strigat:

— Irina…

M-am întors.

— Îmi pare rău.

Nu știam dacă îi părea rău pentru mine sau pentru ceea ce tocmai descoperise despre fiul ei.

Dar nu mai conta.

Am plecat.

În primele zile la tata am dormit mai mult decât dormisem în luni întregi.

Când Luca se trezea noaptea, tata apărea uneori în ușă.

— Dormi tu. Stau eu cu el puțin.

Nu-mi dădea ordine.

Nu-mi spunea că sunt inutilă.

Nu mă întreba ce am făcut toată ziua.

Pur și simplu mă ajuta.

Dan a început să-mi scrie din a