labele pe umerii mei și m-a îmbrățișat fără să își folosească ghearele.
Atunci au apărut faruri printre copaci.
Ofițerul Hayes a coborât din vehiculul negru de teren, însoțit de alți doi bărbați care purtau valize cu echipamente. Mi s-a strâns stomacul.
„Ați venit devreme”, am spus.
„Nu am venit să îl luăm”, a răspuns Hayes.
Mi-a întins un dosar.
Înăuntru se afla o autorizație permanentă pentru îngrijirea animalelor sălbatice, emisă în cadrul unui program educațional de conservare recent aprobat. Cabana mea și țarcul lui Ghost fuseseră înregistrate ca unitate de reabilitare cu acces restricționat.
M-am uitat fix la documente, incapabil să înțeleg.
Hayes părea stânjenit.
„Fotografia a provocat mai multe probleme decât ne-am fi așteptat amândoi”, a explicat el. „Dar a ajuns și la cineva important.”
O biologă specializată în fauna sălbatică de la Universitatea din Alaska văzuse imaginea și contactase departamentul. Ea susținea că blana neobișnuită a lui Ghost,
Comments